
Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi
ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a
intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin
ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început,
Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a
mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare.
Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul
croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt
prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de
răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială.
Ţi-aduci aminte ce
sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce
te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut
că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi
dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule,
roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai
băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea
pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am
băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să
răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu,
dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine
pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi
hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu?
Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei?
Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai
prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât
hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu
el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai
sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi
secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi
laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat
să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit.
Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină
uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă
plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi!
Parcă eşti un
şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...
Publicat în Informaţia zilei,
30 septembrie 1943,
face parte din volumul Pamflete,
Editura Minerva, 1979
|